Insula Zavodovski

         Zgomotul este asurzitor, mirosul copleşitor, dar cel puţin sunt elegant îmbrăcaţi. Aici, pe o insula micuţă la 1800 km est de extremitatea Peninsulei Antarctice, are loc una dintre cele mai mari „reuniuni" ale pinguinilor. Insula Zavodovski, una dintre insulele Sandwich de Sud, este dominată de conul vulcanic al Muntelui Asphyxia. Deşi măsoară doar 6 km lungime, în fiecare primăvară pe insulă sosesc 14 milioane de cupluri de pinguini dungaţi, pentru a cuibări în cenuşa vulcanică. Păsările, numite astfel după dunga neagră pe care o au sub bărbie sunt însoţite de o alta specie, pinguinii macaroni cu pene galbene. Numărul celor dintâi pare a fi în creştere. Principala lor sursă de hrană, un crustaceu numit krill, se găseşte aici din abundenţă. Balenele, care se hrănesc tot cu krill, se împuţinează însă, iar pinguinii probabil că profită de surplusul de hrană rămas.

Cascada Angel

           Una dintre cele mai plăcute modalităţi de a trăi măreţia este probabil aceea de a o întâlni atunci când cauţi de fapt altceva;Un exemplu foarte edificator in completarea acestei afirmatii ar fii să ne gândim la Cristofor Columb şi America. Un alt exemplu este Jimmy Angel, un american, fost pilot în timpul primului război mondial. In 1935, Angel străbătea vastul platou venezuelian Auyan Tepui si anume Muntele Diavolului , în căutarea unui râu. Un bătrân căutător de aur îi povestise cu câţiva ani înainte despre uriaşele zăcăminte de aur de aici şi de atunci tot încerca să le găsească. Privind în jos din biplanul său, Angel a văzut şuvoi după şuvoi revărsându-se peste marginea unui platou şi pierzându-se în pădurea tropicală de dedesubt. Apoi, ocolind un colţ masiv de stâncă, a încremenit cu mâna pe manşă . 

Amazonul

           Incercaţi să vă imaginaţi dimensiunile fluviului Amazon şi veţi vedea că este aproape la fel de dificil ca a înţelege infinitul. Impreună cu numeroşii săi afluenţi, Amazonul udă o suprafaţă de teren aproximativ de dimensiunile Australiei, adâncimea sa fiind suficientă pentru ca navele oceanice să-1 străbată până la Iquitos, în Peru aici fiind jumătate din lungimea totală a fluviului. Amazonul varsă în mare de zece ori mai multă apă decât fluviul Mississippi. Amazonul străbate continentul sud-american de la un ţărm la altul. Cel mai îndepărtat afluent al său izvorăşte din lacurile glaciare aflate la altitudine în Munţii Anzi, la numai 190 km de Pacific. Revărsându-se vijelioşi din munţi, afluenţii dăltuiesc defilee dramatice în versanţii estici, răscolind argila ce conferă apelor o culoare de catea cu lapte. Şi totuşi, ele sunt numite ape albe". Există şi afluenţi cu apă neagră, dar limpede, colorată de resturile descompuse ale plantelor din mlaştini. Pe măsură ce pantele devin mai blânde, fluviul curge mai molcom, înainte de a ajunge în zona de câmpie - uriaşul bazin amazonian.

Muntele Katmai

            Puţine ştiri s-au bucurat în secolul XX de atâta atenţie ca aceea despre Muntele Katmai. Aflat la comanda vasului cu abur Dora, în drum spre portul Kodiak de pe insula cu acelaşi nume din Alaska, pc 6 iunie 1912, căpitanul nota în jurnalul de bord la ora 13 fix: „Am zărit o coloană groasă de fum drept la pupa, ridicându-sc din Peninsula Alaska. Am luat relevmentul şi am presupus că este vorba despre Muntele Katmai, aflat la distanţă ac circa 88 km". Insoţit de un vânt aspru şi de fulgere, fumul a ajuns la navă în răstimp de două orc, îmbrăcând-o într-o ccnuşă albicioasă cc a acoperit chiar şi suprafaţa mării. Cenuşa a căzut şi în insula Kodiak, unele acoperişuri prăbuşin-du-se sub greutatea ei.

Muntii Brooks

            Acest teritoriu neîmblânzit al crestelor golaşe, al văilor adânci şi al lacurilor şi râurilor îngheţate este supranumit „Ultima regiune sălbatică a lumii". Activitatea omului n-a afectat deloc zonele centrale şi de est ale Munţilor Brooks , respectiv capătul Munţilor Stâncoşi, care se întind pe 1000 km în Alaska de nord. Urşii erizzly, polifagii-americani (Gulo la sens) şi elanii, oile Dall, vulpile polare şi caribu-ul populează acest masiv. Munţii Brooks formează un zid uriaş pe teritoriul celui mai nordic stat al SUA. Pe versanţii sudici cresc păduri de copaci fusiformi ale căror trunchiuri cresc atingând doar 75 mm în 300 de ani.

Glacier Bay

         In fiecare zi de vară, Glacier Bay răsună de trosnetele bucăţilor de gheaţă ce se rup şi cad în mare, unele de dimensiunile unui imobil. Ele se desprind din pereţii înalţi de gheaţă ce întâlnesc apele reci din largul Strâmtorii de Gheaţă, în golful Alaska. Pe măsură ce zapada se topeşte, scoţând la iveală roca goală de dedesubt, plantele şi animalele revin pe teritoriile „pierdute" în timpul „Micii Glaciaţiuni" de acum 4000 de ani.Atunci când navigatorul britanic George Vancouver a sosit aici cu nava sa HMS Discovery , golful Alaska nu exista. Vizibil era doar capătul unui gheţar masiv cu imaginea unui perete de gheaţă de 16 km lungime, înalt de 100 m. 

Insula Ellesmere

           Departe de agitaţia lumii, insula Ellesmere este atât de izolată, într-un ţinut atât de ostil, încât pare purificată de rigorile propriului său climat. Aerul este atât de curat aici, încât întregul peisaj - vasta întindere de gheaţă, munţii golaşi şi gheţarii impunători - se conturează clar, în cele mai mici detalii, oferind impresia deconcertantă că totul este deoo( aproape şi foarte departe. Vara, soarele nu coboară niciodată de pe boltă, aruncând umbre înşelătoare. Dar timp de aproape cinci luni pe an, de la începutul lui noiembrie până la sfârşitul lui martie, domneşte un întuneric permanent. Ellesmere este cam dc două ori mai mare decât Islanda. Cel mai nordic punct al său, Capul Columbia, se află la doar 756 km de Polul Nord.

Muntele Egmont

Inălţându-se ca o insulă din marea de pajişti înverzite, Muntele Hgmont pare adesea un miraj, ce apare şi dispare. Aici, pe ţărmul sud-vestic al Insulei de Nord a Noii Zeelande, ceaţa şi norii ascund uneori muntele complet. Dar când vremea e frumoasă, vârful se conturează maiestuos pe cerul senin, fiind vizibil de la mare depărtare. De la crestele înzăpezite aflate la 2494 m înălţime şi până la pădurea tropicală de la poale, muntele oferă privelişti extraordinare. Maorii susţin că cearta unor îndrăgostiţi a adus Muntele Egmont - pe care ei îl numesc Taranaki - aici, ia Capul Egmont. Odinioară, Taranaki locuia în centrul Insulei de Nord, dar s-a certat cu un alt munte-bărbat, Tongariro, pentru favorurile unui munte-doamnă, Pihanga.

Milford Sound

Dimineaţa într-o zi senină este cel mai potrivit moment pentru a vedea Milford Sound. Ceaţa învăluie vârfurile munţilor ce se înalţă abrupt de pe ţărm şi se oglindesc în albastrul neclintit al mării. Căpitanul James Cook, primul european care a zărit fiordurile Noii Zeelandc în anii 1770, a ratat intrarea în Milford Sound şi deci nu s-a putut bucura de splendida privelişte a acestuia. Un braţ de mare ce pătrunde 15 km în interiorul uscatului, fiordul a fost botezat astfel în anii 1820 de John Grono, un căpitan galez, de corabie, în amintirea oraşului său natal, Milford Ilaven, din South Wales. Dar populaţia maori, care venea aici pentru a aduna porfir verde din golful Anita, nu departe de gura fiordului, îl numeau Piopio-tahi, adică „sturzul singuratic".

Rotorua

Pentru cei ce vin aici prima dată, mirosul de ouă clocite este atot-pătrunzător. El emană în şuvoaie de abur din canalele de scurgere, din fisurile în asfaltul drumurilor, din gropile de obicei adânci şi noroioase în terenurile de golf şi chiar din răsadurile de flori din grădini. Plictisiţi să tot explice că duhoarea provine de la dioxi-dul de sulf - răsuflarea vulcanilor -locuitorii se mulţumesc să spună de fiecare dată că, în câteva zile, vă veţi obişnui. Dar nu vă obişnuiţi. Există însă numeroase compensaţii pentru acest neajuns. De când triburile Maori au ocupat Noua Zeelandă venind din Polinezia, în secolul al XlV-lea, Rotorua este căminul grupului de triburi Arawa.

Gosse Bluff

Pe când dinozaurii trăiau în inima verde a Australiei, o minge uriaşă de foc s-a prăbuşit pe Pământ, zguduindu-1 cu o forţă de sute de mii de ori mai mare decât cea a bombei atomice care a distrus oraşul Hiroshima în 1945. încet, o ciupercă enormă de praf şi resturi măcinate, carbonizate, s-au înălţat şi au acoperit cerul, filtrând razele soarelui şi întunecând timp de luni de zile văzduhul emisferei sudice. Astfel s-a născut Gosse Bluff, un crater uriaş săpat de impactul cu o cometă acum 130 de milioane de ani. Cometa - o sferă de dioxid de carbon, gheaţă şi praf cu diametrul de 600 m -a ars totul în jur când a lovit Pământul. 

Munţii Bungle Bungle

Mangaiate parca de stralucitoarele raze ale soarelui, culmile şi canioanele Munţilor Bungle Bungle formează un peisaj de vis, care străluceşte de parcă ar fi iluminat din interior. Cupole dungate, ca o blană de tigru, se înalţă cu o grandoare suprarealistă în lunca râului Ord din Australia de vest , redand imaginea unui tărâm ce aminteşte de splendoarea submarină. Dar aceste stânci tărcate şi culmilc bulbucate se află într-o zonă atât de izolată, încât până în 1980 doar câţiva călători le zăriseră. Şi astăzi, majoritatea turiştilor le admiră din aer.

Lacul Hillier

Vazuută din aer, suprafaţa roz pal a izolatului lac Hillier pare glazura de pe o prăjitură lunguiaţă. Lacul colorează într-o nuanţa neaşteptată zona cu pădure deasă din extremitatea insulei Middle, una dintre cele peste 100 ale Arhipelagului Recherche, aflat în largul coastei sudice a Australiei de Vest. Lacul puţin adânc, de aproximativ 600 m în diametru, pare a fi decorul unei poveşti. Negăsindu-şi locul în marea zbuciumată , acesta este mărginit de depuneri albe de sare şi înconjurat de păduri verzi de eucalipţi.

Cheile Hamersley

Chei înspăimântătoare cu pereţi verticali despică înălţimile şi platourile din Munţii Hamer-sley din Australia de Vest. Dintre cele 20 de defilee importante, cele mai spectaculoase sunt Hancock, Joffre şi Weano, care se unesc formând la fel de îngustul Defileu Roşu. Cheile încep pe neaşteptate: insignifiante pâraie sezoniere se prăvălesc brusc în hăuri adânci de peste 90 m, cu pereţi aproape verticali de rocă brăzdată, formând mici lacuri limpezi, răcoroase. Pe alocuri cheile sunt atât de înguste, încât de la bază nu poţi vedea altceva decât un tunel întunecat de piatră

Tundra siberiana

Un covor de muşchi acoperă o mare parte a tundrei siberiene - o vastă câmpie presărată de lacuri şi mlaştini. Tundra se întinde pe aproximativ 3200 km în nordul Siberiei, mărginind calota glaciară a Arcticii, iar peisajul său este similar cu acela al peninsulei Taimîr - cea mai nordică regiune a Eurasiei. Vizitând peninsula Taimîr într-o vară a anilor 1980, Gerald şi Lee Durrell, zoologi şi scriitori, o descriau astfel: „un covor gros de muşchi şi iarbă întins pe podeaua de pământ îngheţat. Pe el străluceau plăpânde flori de margarete şi alte flori de un albastru îngeresc, ca nişte nu-mă-uita în miniatură. Pretutindeni se aflau păduri înalte până la gleznă de sălcii pitice cu flori roz, crescând vânjoase pe stratul de muşchi verde-smarald."

Peninsula Kamceatka

Muntele Kliucevskaia, cel mai înalt vârf al Peninsulei Kamceatka, este unul dintre cei mai mari vulcani activi de pe Terra, având o formă aproape conică. Craterul său - tot atât de înalt cât Mont Blanc, cu cei 4750 m ai săi - fumegă tot timpul şi în ultimii 300 de ani a erupt de peste 50 de ori. Kliucevskaia este însă numai unul dintre cei 150 de vulcani de pe aceasta peninsulă muntoasă yi îngheţata, ce se avântă spre sud în mare din extremi tatca estică a Siberiei. Un numar de aproximativ 30 de vulcani sunt astazi activi in aceasta zona . 

Izvoarele de la Pamukkale

Călătorind prin Asia Mica în 1765, englezul Richard Chandler a zarit pentru prima data Pamukkale care i s-a părut o întindere alba, povarnita, undeva departe. Apropiindu-se, el a „privit cu mirare" ceea ce parea a fi o uriasă cascada îngheţată, a carei suprafata era vâlurită, ca si cum apa ar fi încremenit pe loc sau s-ar fi pietrificat brusc în curgerea ei. Turiştii de astăzi care calatoresc in vestul Turciei încearcă acelaşi sentiment de uimire când văd terasele albe, dantelate, ridicându-se una deasupra celeilalte. Pereţii albi, parcă pufoşi, se reflectă în ochiurile de apă, iar stalactite identice unor cascade îngheţate înconjoară întreaga zonă, pe fundalul pâlcurilor masive de leandrii roşu-aprins.

Cliffs of Moher

Câmpii si dealuri înverzite, lacuri puţin adânci si cursuri repezi pot fi întâlnite aproape oriunde în Irlanda. Dar pretutindeni aici ,  natura a creat câte un peisaj dramatic, poate pentru a ne reaminti de forţa ei extraordinara. Cliffs of Moher, sau in traducere, Faleza de la Moher constituie una dintre cele mai uimitoare privelisti ale Irlandei. Strajuind Atlanticul intr-o simfonie de piatră goala, falezele se intind pe 8 km de-a lungul ţărmului din comitatul Clare. Nimic nu e blând si lin la aceasta faleza , astfel ca nu exista golfulete liniştite la picioarele sale, nici pante înverzite, nici flori delicate pe culme. Stânca se ridica drept din mare până la 200 m inaltime si cu toate ca oceanul ii izbeste poalele cu o artilerie de vânturi si valuri, piatra pare capabila sa reziste oricarui atac inca o multime de vreme de acum inanite .

Giant's Causeway

Simetria ni se pare ceva absolut firesc daca o întâlnim la flori, la insecte, sau la blana unui tigru, de exemplu. în geologie este însă rară şi acolo unde apare, stârneşte uimire. La Giant's Causeway - în traducere Digul Uriaşului - Natura şi-a demonstrat din plin geniul matematic, cizelând zeci de mii de coloane din piatră cu multifaţete, strânse laolaltă aidoma unui mănunchi gigantic de creioane hexagonale. De la distanţă, zona pare doar o parte oarecare a fermecătorului ţărm din comitatul Antrim, dar brusc privirile sunt atrase de un promontoriu ciudat; pornind de la baza falezei, coboară lin în mare, ca un tobogan uriaş. Pentru o clipă, nu ştii ce să crezi: parcă ar fi peisajul creat de grafica pe computer pentru un joc video. Şi totuşi, această bizarerie geologică datează de circa 60 de milioane de ani.Europa şi America de Nord, pe atunci unite, au început să se depărteze, împinse de Oceanul Atlantic, care s-a lărgit treptat pornind de la o falie vulcanică submarină

Geysir si Strokkur

Apă ţâşnind şi explodând într-o Fântână clocotindă, urmată de un jet de stropi minusculi, albi ca creta, ridicându-se până la înălţimea unui bloc cu cinci etaje - o privelişte extraordinară ce durează şapte sau opt minute, după care dispare. Apoi, o nouă coloană de apă fiartă izbucneşte iar în aer, de această dată înaltă de 30 m sau mai mult, scărmănată de vânt. Erupţia continuă, jetul de apă crescând din ce în ce, până la 60 m înălţime. în cele din urmă o coloană de abur fierbinte ţâşneşte şuierând asurzitor, după care se aşterne din nou liniştea. Aşa era izvorul fierbinte Geysir în anii 1930, pe atunci principalul punct de atracţie a Islandei - „gheizerul" originar.

Vatnajokull

    In Vatnajokull , masiva calota inghetata a Islandei , se afla aproape tot atata gheata cat in toti ceilalti ghetari ai Europei la un loc . Acoperind o zona cat jumatate din Tara Galilor , impinge la vale zece alti ghetari importanti . Vazut de pe drumul de coasta , Vatnajokull pare o intindere pustie , lipsita cu desavarsire de viata . Din desertul de pietris negru , cenusa si nisip , de la poalele sale , gheata se ridica in munti si formeaza o patura groasa de 800 de metri , mortala pentru orice creatura . Dar viata, de un tip bizar , geologic , exista de asemenea si aici . 

Oaza Oulad Said

      Apa este sangele desertului si sutele de oaze risipite pe intinderea Saharei par insule fertile pe o mare pustie si dezolanta . Conceptia comuna despre oaza sugereaza o imagine romantica , aceea a unor palmieri unduitori pe marginea unei oglinzi de apa cristalina , din care nomazii isi fac proviziile inainte de a porni mai departe prin desert .  Imaginea este oarecum departe de realitate , datorita faptului ca unele oaza , precum Oulad Said din Algeria , sunt locuite permanent de comunitati de fermieri . 

Cheile raului Dades

     Acolo unde ral Dades isi croieste drum printre piscurile amenitatoare ale muntilor Atlas Inalt , un defileu ingust serpuieste in curbe stranse printre peretii de stanca inalti de 500 de metri . Pe masura ce soarele urca incet pe bolta, razele patrunzand cheile , stanca isi schimba culoarea de la negru la verde , la rosu si apoi la un galben stralucitor in functie de anotimp si de momentul zilei .Cand apele raului Dades ating nivelul maxim , resturile transportate din munte erodeaza roca moale a albiei si o adancesc pe zi ce trece tot mai mult . 

Muntii Ahggar

        In Sahara , pe perioada zilei in care soarele straluceste puternic cerul , nu exista o linie a orizontului , ci numai o ceata laptoasa ale carei margini ar putea fi la fel de bine apropiate sau departate de zare . Calatorind spre Sud , dinspre oaza Salah spre centrul marelui desert , se observa treptat o vaga intensificare a opacitatii , o innegurare ce se intinde pana departe de jur-imprejur . Aceasta se transforma incetul cu incetul in inalta si interminabila masa de stanca ce formeaza ultimul bastion al masivului Ahaggar din Algeria . Ahaggar este de fapt un fel de insula uriasa , ca marime egala cu suprafata Frantei , pierduta in oceanul de nisip al Saharei .

Tassili N'Ajjer

    Cei instariti ajung aici pe calea aerului . Marii aventurieri se apropie de muntii Tassili din Algeria in diferite vehicule cu tractiune integrala , strabatand terenuri cu pietris , stanca goala si chiar nisipuri miscatoare . Aici aerul parca tremura deasupra solului , la temperaturi care pot ajunge chiar si la valoarea de  70 de grade Celsius . Destinatia finala o reprezinta un masiv muntos in adevaratul sens al cuvantului , cu o inatltime de 2500 de metri deasupra nivelului marii . De fapt acest tinut magic ne prezinta un platou lung de vreo 640 km , impartite in masive separate , faramitate de numeroase rape si ravene , formand laolalta un ansamblu de stanci , creste si colturi de piatra plesuve.